Iacobeni

În 1783, meșterii unui regiment imperial ridicau pe malul Bistriței Aurii primul furnal. Doi ani mai târziu se așezau lângă el opt familii de mineri aduse din Zips: Schröder, Mieslinger, Stark, Schneider, Knobloch, Wahnsiedel, Hoffmann și Theiss. Așa a început Iacobeniul pe care îl vezi azi, un sat făcut pentru fier, într-o Bucovină aflată din 1774 sub stăpânire austriacă.

Comuna are acum 1.614 locuitori și două sate: Iacobeni, reședința, și Mestecăniș. Satul de reședință stă la 832 de metri, iar hotarul ține 66,94 de kilometri pătrați, din care 4.383 de hectare, adică 65,5%, sunt pădure. Până la Vatra Dornei sunt circa 11 kilometri.

Locul din care se desparte drumul

DN17, cei 252 de kilometri dintre Dej și Suceava, trece prin sat și urcă spre Pasul Mestecăniș, la 1.096 de metri. DN18 pornește chiar de aici, ține valea Bistriței Aurii prin Cârlibaba și trece Pasul Prislop, la 1.416 metri, spre Borșa și Baia Mare. Cine merge spre Transilvania și cine merge spre Maramureș trec amândoi prin același sat.

Paralel cu șoseaua urcă și calea ferată, prin Tunelul Mestecăniș, lung de 1.647 de metri. Între Iacobeni și Coșna linia ține 27 de kilometri la poalele Suhardului, cu nouă stații pe ea: tot atâtea locuri de unde se poate pleca pe munte fără mașină.

Fierul și baronul

Muntele avea cupru, mangan și fier, iar concesiunile au ajuns la Karl Manz, cavaler de Mariensee, cel care a adus minerii țipțeri. În 1796, Anton Manz von Mariensee a cumpărat terenurile miniere și fabrica de fier cu 300.000 de florini. În 1822 exploatarea avea 19 galerii și 224 de muncitori și scotea 15.000 de chintale de fier brut, iar în 1823 s-a ridicat reședința baronului, de unde se conducea tot. Clădirea mai stă și azi în sat, abandonată, în stare avansată de degradare.

În 1832 afacerea a trecut la nepotul Vincenz, iar în 1859 a intrat în faliment. Mineritul a mers mai departe fără Manz, prin perimetrele Arșița, Tolovanu, Dadu, Oița, Argestrut, Dealu Rusului și Ulm, urcând până sub Vârful Dadu, la 1.523 de metri. Mai târziu s-a scos de aici și arsen.

Apa care a făcut o stațiune

Sub aceiași munți curg izvoare sulfuroase și oligominerale. Pe ele s-a ridicat, în 1927, un stabiliment de băi, iar între cele două războaie veneau oameni la tratament, cu apă de la Puciosu și cu nămol adus din satele vecine. Stațiunea s-a stins. Izvorul curge și acum, necaptat, într-un pârâu.

Aurul din numele râului

Bistrița Aurie își poartă numele de la ce se spăla din ea: la gurile pâraielor care se varsă în râu, Puciosu între ele, erau în vremea austriacă așezări de spălători de aur. Tot pe apa asta, după ce mineritul a intrat în declin de pe la 1840, minerii din Cârlibaba, Ciocănești și Iacobeni s-au apucat de plutărit și au fost cei dintâi care au făcut-o pe cont propriu. Din 1969 nu s-a mai coborât lemn cu pluta pe Bistrița.

Singura arie naturală protejată care atinge comuna e situl Natura 2000 Bistrița Aurie, ROSCI0010, de 346,9 hectare, întins de-a lungul râului prin Cârlibaba, Ciocănești, Iacobeni și Vatra Dornei. Ocrotește păduri de anin negru și frasin, iar din apă vidra, lostrița, mreana vânătă și zglăvoaca.

Cine a plecat, cine a rămas

La recensământul din 1930 comuna avea 3.628 de locuitori: 74,15% germani, 19,4% români și 6,2% evrei. La cel din 2021, din 1.614 oameni, 93,06% se declară români. Bisericile luterană și romano-catolică din sat au rămas de la cei dintâi.

Până în 2002 comuna cuprindea și satele Botoș și Ciocănești. Atunci ele s-au desprins și au format comuna Ciocănești, iar suprafața Iacobeniului a scăzut de la 17.751 de hectare la 6.694. Fișele turistice care mai dau azi trei sate și 177,51 de kilometri pătrați descriu o comună care nu mai există de peste douăzeci de ani.

Bisericile și monumentul

Biserica de lemn „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, ridicată între 1817 și 1818, a slujit satul până în 1893 și e azi capelă de cimitir; păstrează vechea masă a altarului. Cea de piatră, cu același hram, s-a construit între 1907 și 1913, fiindcă în cea veche nu mai încăpea lumea. Singurul monument istoric al comunei nu e însă o biserică: e Complexul gospodăresc Ioan Nichituș, cod SV-II-m-B-05560, de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Numele și oamenii

Cronica școlii din sat păstrează o legendă: prima așezare de aici ar fi fost a unui cioban numit Iacob, coborât cu oile dinspre Maramureș. Documentele pomenesc satul de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar cea mai veche mențiune scrisă găsită e din 23 mai 1765, într-o pricină în care locuitorii, foști emigranți transilvăneni, își apărau așezarea. Pe creasta Suhardului e și azi un vârf numit Iacob, la 1.300 de metri.

Aici s-a născut Epaminonda Bucevschi (1843–1891), pictor de biserici, și tot aici, la 17 februarie 1943, pictorul Liviu Suhar; școala gimnazială și liceul tehnologic din comună, fostul liceu minier, îi poartă numele. Vara, comuna își ține ziua.